Dulciurile din bucataria romaneasca

Desi exista putine izvoare istorice despre ce dulciuri preparau dacii, stim insa alimentele de baza pe care clima le permitea sa creasca si sa rodeasca pe teritoriul carpato-danubian. Asadar, in acest spatiu erau cultivate graul, meiul si orzul, dar si multiple legume. O parte din populatie se ocupa cu pastoritul si, in consecinta, dacii aveau lapte, branza, smantana si alte produse derivate. De asemenea, aveau fructe pe care le putea folosi sa indulceasca diferite mancaruri. Sa nu uitam de miere, despre care am vazut intr-un articol precedent ca ocupa un loc de cinste in bucataria romana.

Dupa ce au fost cuceriti de catre romani, alimentele pe care le consumau s-au diversificat. Astfel, au patruns legume si fructe aduse din teritorii mai indepartate ale imperiului. Meiul a ramas cea mai importanta planta, din care era facuta si mamaliga, atat de populara azi in Romania si Italia.

Zaharul a aparut destul de tarziu, odata cu influenta araba asupra Europei. Tot atunci, mirodeniile au inceput sa fie tot mai mult comercializate, dand astfel bucatelor romanesti un iz oriental. Influentele orientale, au schimbat modul in care bucataresele preparau dulciurile. Era vremea parfumurilor de tot felul, a baclavalelor si a deserturilor aromate pe care romanii le-au adoptat.

Ulterior, influentele orientale s-au intrepatruns cu cele occidentale, caci timpurile s-au schimbat, la fel si moda. Insa, in zona rurala, oamenii si-au pastrat traditiile si obiceiurile, preferand bucatele lor in locul retetelor moderne.

Sursa foto: http://anditudor.blogspot.ro

Desert cu miere si fistic in stil roman

Am aflat deja din posturile precedente ale acestui blog ca romanii apreciau foarte mult mierea si vinul si le adaugau in majoritatea retetelor lor, indulcind chiar si carnea. Azi ne-am gandit sa va propunem o reteta simpla de desert, pe care o puteti prepara intr-o dupa-amiaza relaxata de vara.

Ce va trebuie: 200g de curmale urcate sau proaspete, 100g de miez de nuca macinat, fistic sau seminte de pin, miere sau vin rosu cu miere si putina sare grunjoasa sau sare de mare daca aveti.

Se scot samburii din curmale si se umplu cu nuci sau seminte de pin. Se presara putina sare peste curmalele astfel umplute, ulterior se pun in miere sau in vin rosu indulcit cu miere si se fierb la foc innabusit. Curmalele trebuie gatite la foc mic pana cand incep sa se decojeasca.

Sursa foto: http://doubletkitchen.blogspot.ro

Dulciurile in Roma antica

Bucataria romana surprinde prin bogatia si diversitatea ingredientelor, plantelor utilizate, precum si fructelor de mare si pestilor care se regaseau din abundenta, dar si prin combinatiile culinare mai putin obisnuite. Astfel de exemple sunt maslinele indulcite cu miere si servite ca desert, carnea de porumbel preparata cu miere, curmale, piper, ulei si mustar, pestele consumat cu marmelada de caise sau cu pireu de gutui, etc. Romanii iubeau ciupercile si le savurau cu miere de albine. Combinatia picant-dulce era omniprezenta si le placea extrem de mult, fiind o caracteristica importanta a bucatariei lor.

Sosurile de peste erau nelipsite de pe mese si erau facute din maruntaie si bucati de peste gras la care se adaugau plante si condimente. Ulterior, sosul era lasat sa fermenteze si sa se descompuna ingredientele din el si, pe urma, putea fi folosit pana si in retetele de dulciuri. Gustul ar fi cam neobisnuit pentru papilele noastre gustative, insa vechii locuitori ai peninsulei italice il adorau.

Dulciurile aveau in compozitie miere, branza, grasime de porc sau de peste, anason, chimion si condimente picante. Aproape ca nu exista reteta care sa nu combine grasime de porc sau peste cu miere, vin si piper. In timp ce piperul se adauga la desert, mierea se punea si in mancaruri pe baza de carne, care ulterior erau servite cu fructe uscate sau facute marmelada.

Pepenii verzi si cei galbeni erau preparati cu piper, busuioc, miere, vin, sos de peste si otet, iar ca bauturi romanii preferau vinul si licorile din fructe fermentate. In compozitia vinului, adaugau diverse condimente care ii schimbau destul de mult gustul. Romanilor nu le placea berea si aveau un sentiment profund de desconsiderare fata de aceasta bautura.

La masa faraonilor

In timp ce populatia saraca manca mai mult ceapa, paine plata traditionala care este extrem de consumata si astazi, peste si fructe, in Egiptul antic, banchetele erau pentru cei din clasele superioare o ocazie de a-si desfata simturile, de a gusta din bucate ale unor tari mai indepartate si de a se distra ascultand muzica si dansand. Picturile murale din mormintele egiptene evoca banchete mari, cu mancare din abundenta, iar urmasii faraonilor continua si azi aceasta traditie. O importanta deosebita o aveau si o au si astazi mirodeniile care erau adaugate atat in mancare, cat si in dulciuri, sucuri si bauturi.

Oaspetii erau intampinati cu ghirlande de flori si vase cu apa ca sa-si spele mainile inainte sa savureze bucatele de pe mese. Femeile si barbatii mancau separat, fiind asezati confortabil pe scaune sau pe perne moi. Alimentele cele mai apreciate erau painea, legumele si fructele (smochine, curmale, pepene rosu, dar si fructe din tari mai indepartate). Carnea nu era considerata atat de importanta, insa se preparau multe feluri de mancare din vita, pasari domestice si salbatice si vanat. Pestele nu era gustat de toti membrii familiilor cu stare si nu a avut de-a lungul timpului un rol prea insemnat.

Dulciurile egipteze contin azi si contineau si atunci miere si mirodenii, precum scortisoara si nucsoara. Mierea era un aliment considerat foarte valoros in dieta zilnica si era folosita si pentru a conserva carne sau alte produse culinare. De pilda, animalele salbatice erau fripte si servite glazurate cu miere.

Ca bauturi, se consuma cu precadere vin, bere, sucuri de fructe alcoolizate sau nu. Bauturile erau, ca si mancarurile, din abundenta si pline de mirodenii care sa stimuleze imaginatia si simturile.

Ciocolata in istorie

Istoria ciocolatei a inceput cu peste doua mii de ani in urma, cand cultura arborelui de cacao era practicata in America de Sud.
Site-ul hotcity.ro scrie ca ciocolata a fost descoperita si consumata timp de mai multe secole pe plaiurile Americii de Sud, inainte de a ajunge in Europa.
Pentru azteci, arborele de cacao era sacru, fiind mancarea zeilor, si fructele arborelui de cacao erau folosite pe post de moneda de schimb.

Ciocolata se consuma pe atunci sub forma de fiertura rece, careia i se adaugau diverse arome, in special cea de ardei iute. Bautura, preparata prin fermentare, avea spuma care era deosebit de apreciata de azteci, semanand intr-un fel cu berea. Prin urmare, avea un gust amar si condimentat.

Cristofor Columb (1502) a fost primul explorator care a luat contact cu boabele de cacao din Lumea Noua. (sursa) Aduse in Europa, boabele de cacao nu s-au bucurat de o prea mare atentie, deoarece nimeni nu stia pe atunci la ce folosesc.

In anul 1519, conchistadorul Hernando Cortez a descoperit ca Montezuma, conducatorul aztecilor, obisnuia sa bea o bautura preparata din seminte de cacao, numita “chocolatl”. Montezuma obisnuia sa bea aproape cincizeci de cani pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez aceasta bautură regala, pe care acesta a gasit-o cam amara pentru gustul sau.

Noi va recomandam sa incercati gogosile Dots pe care cu siguranta le veti gasi pe gustul dumneavoastra!

O istorie dulce - partea a 5 a -

Sfecla de zahăr a fost identificată ca sursă de zahăr abia în 1747. Investiţiile deja făcute în fabricarea acestuia din trestie au făcut ca sfecla să fie doar o curiozitate, situaţie care a durat până în epoca războaielor napoleoniene, când s-a instituit blocada britanică, ce nu permitea colonialelor să pătrundă în Europa.

Pe la 1880, în Europa continentală sfecla înlocuise deja trestia ca sursă principală de zahăr. În Anglia obţinerea zahărului din trestie a început să se extindă abia în timpul primului război mondial, când importurile britanice erau ameninţate de marina germană.

Consumul anual în acei ani ajunsese la 120 de milioane de tone şi a crescut cu o rată de 2 milioane de tone anual.

Uniunea Europeană, Brazilia şi India sunt astăzi principalii producători şi acoperă împreună peste 40% din producţia mondială. Cea mai mare parte a producţiei lor este consumată intern, exportându-se doar circa 25% din ea. Brazilia are producţia cea mai mare de zahăr, în timp de India este ţara cu cel mai mare consum.

O istorie dulce - partea a 4 a -

Zahărul a fost motorul comerţului cu sclavi care a dus milioane de africani în America, începând cu secolul al XVI-lea. Istoria fiecărei naţiuni din Caraibe şi America de Sud a fost modificată definitiv de plantaţiile de trestie-de-zahăr aclimatizată de super-puterile europene ale acelor timpuri.

Unii istorici consideră că profiturile de pe urma comerţului cu zahăr au fost atât de mari, încât au ajutat statele sud-americane şi caraibiene să-şi câştige independenţa faţă de Marea Britanie.

Pe la 1750, doar în insulele britanice funcţionau peste 120 de rafinării de zahăr, care produceau circa 30.000 tone pe an. Zahărul încă era un produs de lux, iar profiturile erau atât de mari, încât era numit „aurul alb”.

În Anglia, taxele încasate pe zahăr au atins în 1781 un total de 326.000 lire, iar în 1815 s-au obţinut 3.000.000 de lire, cifre imense pentru acele timpuri. În 1874 guvernul britanic, condus de primul ministru Gladstone, a abolit taxa pe zahăr, iar preţul a coborât până la un nivel pe care şi-l putea permite o mai mare parte a populaţiei.

O istorie dulce - partea a 3 a -

În 1458, un document despre mărfuri şi standardele lor de calitate, scris la Ragusa, spunea: „Zahărul candel trebuie să fie alb, lucios, cu cristale mari, uscat şi curat. Căpăţânile de zahăr trebuie să fie formate dintr-o pastă albă, uscată şi compactă, iar pulberea obţinută din ele trebuie să fie granulată.” Calitatea acestor produse este descrisă ca şi cum ar fi vorba despre produse existente astăzi în supermarket.

Escala lui Cristofor Columb de la Gomera, în Insulele Canare, în luna august 1492, a dus la răspândirea trestiei-de-zahăr în Lumea Nouă. În 1493 a plantat-o deja în Caraibe. Clima de acolo era atât de avantajoasă, încât s-au pus bazele unei adevărate industrii. La începutul secolului următor zahărul era deja cultivat în mare parte din America tropicală. Portughezii au dus-o apoi în Brazilia.

Zahărul a câştigat enorm în popularitate şi a devenit egal ca valoare cu aurul. A devenit la fel de preţios ca moscul, mirodeniile şi perlele. Totuşi, preţul zahărului a început apoi să scadă treptat, datorită producerii lui pe scară tot mai mare. Producţia a crescut mai ales în coloniile britanice din America de Nord, în Cuba şi Brazilia.

În secolul al XVIII-lea, zahărul a devenit cea mai populară dintre delicatese. Acest lucru a fost rezultatul direct al modificării obiceiurilor din dieta occidentală şi nu numai, odată cu apariţia unor alimente ca dulceţuri şi gemuri, bomboane, ceai, cafea şi cacao etc.

Zahărul a devenit o necesitate. De la îndulcitorul de bază, până la patiseria şi cofetăria de înaltă clasă, zahărul a devenit un aliment necesar la toate nivelurile societăţii. În curînd producţia de zahăr s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, precum Fidji, Mauritius, Columbia. Natal şi Queensland. Şi aici, acest proces ce necesită multă muncă fizică este pus în legătură cu sclavia pe scară largă.

O istorie dulce - partea a 2 a -

Pe la 1410, în Sicilia existau deja 30 de rafinării de zahăr doar în Palermo. Au apărut regulamente şi legi speciale care guvernau cultivarea şi transportul trestiei-de-zahăr. Acesta era atât de valoros pentru economie, încât muncitorii erau legaţi prin lege de rafinării şi aveau imunitate din punct de vedere legal în sezonul în care rafinăriile lucrau din plin.

Deşi cruciadele erau în plină desfăşurare, comerţul rămăsese la fel de important. Însuşi papa Inocenţiu al III-lea a acordat Veneţiei o licenţă de a face comerţ cu sarazinii, în 1198, lucru ce arată că schimburile comerciale cu Orientul erau mult prea importante pentru a fi stopate de război.
Conform „Istoriei ilustrate a cruciadelor”, a lui Jonathan Riley-Smith, un castel din Paphos, din insula Cipru, construit probabil de cavalerii Ospitalieri, avea în 1191, în subsoluri, o moară de zahăr. Acest lucru indica faptul că zahărul era produs în castel, apoi îmbarcat spre Europa unde era vândut pe bani peşin, ce urmau să se întoarcă pentru a umple cuferele Ospitalierilor.

Frederik al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman de origine Germană, încuraja în 1202 producţia de mătase şi de zahăr, conform cărţii „O istorie a Siciliei”, a lui D. Mack Smith şi Christopher Duggan. Tot Frederik, în 1231, la Melfi, a decretat „Liber Augustalis”, în care, printre alte legi, existau unele privitoare la cultivarea trestiei-de-zahăr, şi în care se sublinia importanţa veniturilor provenite din taxele puse pe zahărul procesat.

În lista de reţete din “Le Menagier de Paris“, 1393, zahărul era menţionat de 72 de ori în diferite forme, în timp ce, pentru comparaţie, mierea era listată doar de 24 de ori. Se poate deci concluziona că în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în Europa, zahărul era disponibil relativ uşor în Anglia, Franţa, Spania şi Italia, ca pudră şi blocuri, şi se folosea la gătit şi în scop medical, pe scară mai largă decât mierea!

-va urma-