O istorie dulce - partea a 2 a -

Pe la 1410, în Sicilia existau deja 30 de rafinării de zahăr doar în Palermo. Au apărut regulamente şi legi speciale care guvernau cultivarea şi transportul trestiei-de-zahăr. Acesta era atât de valoros pentru economie, încât muncitorii erau legaţi prin lege de rafinării şi aveau imunitate din punct de vedere legal în sezonul în care rafinăriile lucrau din plin.

Deşi cruciadele erau în plină desfăşurare, comerţul rămăsese la fel de important. Însuşi papa Inocenţiu al III-lea a acordat Veneţiei o licenţă de a face comerţ cu sarazinii, în 1198, lucru ce arată că schimburile comerciale cu Orientul erau mult prea importante pentru a fi stopate de război.
Conform „Istoriei ilustrate a cruciadelor”, a lui Jonathan Riley-Smith, un castel din Paphos, din insula Cipru, construit probabil de cavalerii Ospitalieri, avea în 1191, în subsoluri, o moară de zahăr. Acest lucru indica faptul că zahărul era produs în castel, apoi îmbarcat spre Europa unde era vândut pe bani peşin, ce urmau să se întoarcă pentru a umple cuferele Ospitalierilor.

Frederik al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman de origine Germană, încuraja în 1202 producţia de mătase şi de zahăr, conform cărţii „O istorie a Siciliei”, a lui D. Mack Smith şi Christopher Duggan. Tot Frederik, în 1231, la Melfi, a decretat „Liber Augustalis”, în care, printre alte legi, existau unele privitoare la cultivarea trestiei-de-zahăr, şi în care se sublinia importanţa veniturilor provenite din taxele puse pe zahărul procesat.

În lista de reţete din “Le Menagier de Paris“, 1393, zahărul era menţionat de 72 de ori în diferite forme, în timp ce, pentru comparaţie, mierea era listată doar de 24 de ori. Se poate deci concluziona că în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în Europa, zahărul era disponibil relativ uşor în Anglia, Franţa, Spania şi Italia, ca pudră şi blocuri, şi se folosea la gătit şi în scop medical, pe scară mai largă decât mierea!

-va urma-